Apaaaaa!

11 august 1999. Repede, ce va spune aceasta data? Dap, eclipsa totala de soare pe care am avut ocazia sa o traim.

In ’99 aveam 15 ani si ma temeam si de umbra mea. Nu stiu prin ce minune dumnezeiasca mama a reusit sa ne convinga pe mine si pe unul dintre fratii mei sa ramanem pentru cateva zile la bunica. Prima iesire din regatul casei parintesti. Incercari mai fusesera, dar soldate cu esec. In fine, am ramas. Desi numaram secundele pana la intoarcerea acasa.

Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, iar bunica nu avea telefon fix. Nici la televizor nu prea ma uitam, aveam alte activitati mai interesante. Dar in ziua aceea televizorul bunicii mi-a dat cea mai cumplita veste : a doua zi urma eclipsa solara, iar pe mine si pe fratele meu sfarsitul lumii, urgia urgiilor urma sa ne prinda departe de casa… Asa ca am hotarat sa plecam mai devreme.

Numai ca cele doua autobuze(dimineata spre satul bunicii si dupa-amiaza inapoi spre oras) ne-au dat planurile peste cap. Tragedie! Asa ca am hotarat sa iesim in soseaua aia uitata de Dumnezeu si sa asteptam o minune. Minunea a venit dupa vreo o ora: un Trabant care mergea spre Bucuresti. Adica o parte din drum am parcurs-o cu un nene tare amabil care probabil se grabea sa prinda sfarsitul lumii la el acasa, exact ca noi.

Restul drumului a fost pe jos. Nu uitati ca era august, dupa-amiaza, iar apa noastra se terminase inca de pe bancheta Trabantului. Daca m-as putea intoarce in timp fie as iesi mai devreme in sosea si nu as mai pierde autobuzul, fie as lua mai multa apa la mine. Nu stiu ce m-a daramat mai tare: drumul de 20 km, caldura, deshidratarea sau gandul la eclipsa care ne prindea departe de ai nostri.

Cert este ca dupa ce am strabatut o parte din drum tot incercand sa mai oprim o masina am ajuns la capatul puterilor. Acum ma intreb cum de nu i s-a facut nimanui mila de fetele noastre schimonosite de sete. In loc sa provocam mila noi provocam teama, asa ca pe jos am mers. Sa nu credeti ca in ’99, prin coclaurii aia erau tonete cu inghetata si magazine cu lazi frigorifice pline ochi cu apa la tot pasul. Nuuuu, atunci daca ratai masina de paina la unul dintre cele doua magazine riscai sa mananci mamaliga. Acum ai magazine la tot pasul, bani sa ai!

Dar sa revenim la tragedia mea de dinaintea eclipsei. Dupa cativa kilometri am gasit un chiosc si am crezut ca e o oaza in desert. Ma temeam sa nu fie un miraj, dar am avut noroc. Afisul din geam cu „Revin imediat” mi-a pus un nod in gatul deja indurerat. Mi s-a parut cel mai lung imediat din viata mea. Cand vanzatoarea s-a intors mai ca ne venea sa ne aruncam la picioarele ei si sa rostim, cu ultimele puteri: apaaaaa!

Cum sa pot explica ce am simtit cand licoarea asta minunata numita apa mi-a udat gatlejul? Nu pot! Doar cine a pierdut autobuzul si a mers pe jos 20 de km ma poate intelege!

Am simtit cum apa imi da putere si cum picioarele reincep sa asculte comenzile creierului. Stiati ca atunci cand ti-e sete picioarele par incredibil de grele? M-am simtit ca un atlet gata de cursa. Am reusit sa ajungem cu bine acasa, am supravietuit si eclipsei si de atunci am invatat o lectie importanta: ia intotdeauna cu tine suficienta apa, nu stii niciodata cand pierzi autobuzul!