Ramas bun, suflet drag!

🙁 🙁 Off draga mea…imi pare rau .

imi pare atat de rauuuu….:(

M-ai facut sa plang. Atata adevar e in cauvintele tale, incat doare fiecare rand pe care-l citesc. Imi identific durerea cu a ta si-mi aduc aminte de toti motaneii din viata mea care au plecat fara ca cineva sa ma intrebe daca eu vreau sa raman singura: Jerry, Toulouse, Bijou. Nimeni nu poate intelege cum fiecare dintre aceste minuni pufoase raman vesnic in sufletele noastre.

Imi pare atat de rau , Ana !! din pacate si eu am trecut prin asa ceva anul trecut cu motanelul meu, Tonti, care s-a stins la 4 anisori.. 4 anisori in care in viata mea a dominat numai bucuria, mai ales in suflet.. bineinteles, alaturi de el! sa treci cu bine peste asta! 🙁

Imi pare tare rau, speram sa scape,dar asa a fost sa fie.Cuvinte frumoase ce-ti misca sufletul ai scris despre el si prietenia voastra,sper sa treci peste aceasta durere ,draga Ana.

Off…Imi pare rau pentru iubirea ta 🙁 E atat de adevarat ca ne atasam de animale sau oameni incat cand ii pierdem ne simtim sfasiati 🙁 Sper ca Ema sa umple golul ramas din sufletul tau. Fii tare! :-*

🙁 Imi pare tare tare tare rau Ana! 🙁 Minte cel care spune ca animalele sunt doar animale. Sunt suflete de om care stiu iubi neconditionat si pentru totdeauna.

I know how hard it is for you,I share your pain ;
I ve lost my dear Calimero ( a beautiful black male cat)a few week ago , he has been empoisonned by neighbours….I ve cried, cried.
Be courageous!

Asa de rau imi pare pentru acest sufletel pe care l-ai pierdut,care nu merita sa se stinga asa..Am si eu o pisicuta de un an si nu stiu ce m-as face fara ea..inainte sa o iau am avut un porcusor de guineea pe care l-am iubit nespus de mult si care dupa 4 ani jumate a murit…si am suferit nespus..ai am plans ca si tine zile la rand dar durerea devine suportabila cu timpul..si chiar daca acum imi amintesc mai rar de el de fiecare data cand imi amintesc ma doare sufletul si mi-e dor.Din pacate asta e viata si trebuie sa trecem peste toate.Fii tare!

Acest articol mi-a adus cateva lacrimi pe fata…pentru ca am trecut si eu prin situatii asemanatoare. Iubesc animalele, in special pisicutele si ma atasez extraordinar de repede de ele. Din pacate locuiesc langa strada si din cauza acestui fapt am pierdut foarte multe sufletele. Am avut cateva pisicute si otravite, la fel ca in situatia ta, dar nu am mai avut ce sa le fac. La un moment dat am avut un motan galben pe care l-am tinut doar in casa, in ideea ca nu i se va mai intampla nimic, dar soarta a facut sa ramana intepenit intr-un geam deschis pe verticala. L-am gasit cand inca mai era cald! : ( Am zis ca nu am noroc de ele…si nu am mai tinut o perioada. Dar dorinta a fost mai puternica, astfel ca am luat 2 motanei de la o vecina. Nici de acestia nu am avut parte( nici macar un an)! M-am descurajat de tot, dar anul trecut pisica unei vecine a adus 3 puiuti la mine (toate femele!). Le-am dat mancare…pana cand am hotarat sa le opresc. Le am si acum, cand deja au devenit mamici…sper sa am parte de ele macar cativa ani!

E dureros, chiar sfasietor sa vezi cum se stinge sub ochii tai o fiinta draga si sa simti neputinta, dupa toate eforturile depuse! Ziceai de ironia sortii, ca si Felix facuse blocaj renal, ca si tine, stapana lui. Poate n-a fost chiar o coincidenta, nu stiu ce sa mai cred dupa ce, anul trecut l-am pierdut pe Max, cainele nostru. Cand s-a imbolnavit, am chemat veterinarul, a inceput tratamentul, tot asa, pt.otravire, pt. cazul in care a mancat vreun sobolan s.a. Cum zilele treceau si starea lui nu prea se ameliora, l-am dus in oras, sa-i faca o ecografie. Am primit o veste cumplita care ne-a lovit drept in moalele capului. Avea cancer si tumora era imensa, se extinsese in tot stomacul si alte organe. Nu se mai putea face nimic. In acea perioada, sora mea facea deja chimioterapie pt. cancerul de san. Eram si asa, deja afectati de situatia ei. Si gandidu-ma ca tatal meu se stinsese tot din cauza cancerului, inainte cu 5 ani, iar pe Max il aveam de la el (vezi ironia?), il crescusem de la 2 luni, a fost copilasul nostru, desi s-a facut ditamai cainele, fiind lup. Eram ingroziti de faptul ca aceasta boala urata si nemiloasa ne afecteaza membri familiei, inclusiv animalul drag! Plangeam si eu non-stop, Milena nu intelegea ce se intampla, stia doar ca Max e bolnav. Si n-am vrut sa-l eutanasiem, s-a stins sub ochii nostri. A fost cumplit!
Inca nu avem alt caine, desi toata viata mea am avut caini, chiar si cand locuiam la bloc. Nu stiu, parca ne e frica sa o luam de la capat, sa crestem alt caine si la un moment dat sa pateasca ceva si sa-l pierdem. Poate mai avem nevoie de timp, dar cu siguranta eu am nevoie de un astfel de animal.
Sper sa gasesti puterea sa treci cat mai usor si repede peste aceasta suferinta, desi ea va ramane vesnic, undeva in adancul sufletului.