Copii

Rolul bunicilor in viata celor mici

O discutie recenta cu o prietena m-a facut sa imi dau seama de doua lucruri: cat de dor imi e de bunicii mei si ce copil norocos e Ema.

Sunt printre cei mai mici dintre nepoti, atat in neamul mamei, cat si al tatalui. Asa ca i-am pierdut pe bunici de ceva vreme. Acum realizez cat de repede trece timpul, cand socotesc anii ce s-au scurs de cand ei s-au dus…

Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut. De fapt, mama fiind mezina, a ramas orfana de tata la 2 ani, deci nici macar ea nu il are in amintiri. Desi nu ma pot lauda ca am fost un copil rasfatat de bunici, totusi mi-e cumplit de dor de ei! O bunica mai aproape(fizic), dar mai rece, una buna ca painea calda, dar departe. Si un bunic mic de statura, pe care mi-l amintesc carunt de parca asa s-ar fi nascut si imi era greu sa cred ca fusese vreodata tanar si pe care ma bucuram sa il vad pe strada, venind la noi.

Acum s-au dus. Au ramas doar amintirile si acelea din ce in ce mai sterse. Mi-as fi dorit sa ma bucur mai mult de ei, nu doar ca timp, adica sa fi trait mai mult. Mi-as fi dorit sa ma alinte, sa ma rasfete cum fac bunicii. Nu am prea multe astfel de amintiri, din pacate. Decat de la buna cea buna, care stia sute de povesti. Care niciodata nu ne-a spus aceeasi poveste de doua ori. Care avea un par lung, nins, pe care si-l prindea in coc cu un cui… Care stia sa ne descante de ne trecea pe loc deochiul. Care parea rupta din poveste. Si care a petrecut zile intregi cand m-am nascut, fiind fata pe care si-o dorea, dupa un lung sir de baieti…

De ce imi aduc aminte acum de ea? De ei? Fiindca se apropie ziua mea, ziua in care te gandesti cu adevarat cine esti, de unde vii, ce conteaza si ce nu in viata ta, in care iti aduci, inevitabil, aminte de copilaria ta. De copilul ce-ai fost, de bunicii cu parul nins…

Tot ce imi doresc in momentul asta este sa ii tina Dumnezeu sanatosi si cat mai mult timp pe ai nostri. Pe bunicii Emei. Sa aiba parte de cati mai multi ani de rasfat. De cat mai multe amintiri pentru o viata intreaga. De milioanele de pupici pe ochisori de care are parte acum. De bucata de ciocolatica data pe sub mana, de care mama nu stie, dar afla dupa ciocolata topita din coltul gurii. De mana care o tine cu drag spre gradinita. De placinta cu dovleac adusa pe fuga, sa nu se raceasca. De toate…

2 Comments

  1. Si mie imi e dor de bunicii pe care nu-i mai am, de vacantele petrecute la tara, de placintele facute de bunica, de sfaturile si vocea bunicului.
    Si ma bucur ca fiul meu e norocos si are doi bunici care il iubesc ca pe ochii din cap, il rasfata si il duc peste tot, sa descopere lumea.

  2. Eu nu mai am bunici de multi ani.Pe bunici nu-i stiu doar bunicile.Bunica de pe mama a murit cand eram in clasa a 4a,cea de pe tata a murit cand aveam vreo 6 ani. Bunica materna a locuit cu noi,eram alintatat si iubita de ea mai ales ca eram mezina 🙂 Denys e norocos ca are bunici tineri,noi suntem norocosi ca-l avem pe el….fiecare cu norocul lui 😉

Leave a Reply