Rolul unei comunitati(offline sau online)

Nu de putine ori, in discutiile mele din online, mi s-a spus ca am o comunitate frumoasa. O asemenea apreciere nu putea decat sa ma bucure, bineinteles.

Cei care sunt de ceva vreme pe aici stiu ca ideea de a porni acest blog mi-a venit in momentul in care devenisem mamica si faceam parte(la modul foarte activ) dintr-o comunitate pentru parinti. Faceam schimb de sfaturi cu alte mamici, ne ceream retete culinare, chestii de-astea pe care mamicile le fac. Doar ca la un moment dat am vrut sa nu mai fiu moderata de altii. Nu ca as fi fost pe langa subiecte sau as fi intentionat sa jignesc pe cineva… Dar blogul a devenit coltisorul meu, in care puteam face fix aceleasi lucruri si inca ceva.

Pareri personale despre oameni si evenimente, retete culinare simple, recenzii de carti(apropo, am ramas in urma si am o groaza de carti frumoase sa va arat), recomandari de produse si servicii necesare oricarei familii, dar si multe surprize frumoase. Caci asta sunt eu: imi place sa daruiesc emotii.

Cu multa munca, uneori (prea) mult timp sacrificat si chiar si avand probleme de sanatate sau personale am crescut aceasta comunitate frumoasa, cum imi spun multi si cum eu insami cred. Desi nu sunt vazute cu ochi buni „relatiile” pe internet, eu nu sunt intru totul de acord. E ca si in viata: poti avea in fata ta un om si sa nu il citesti, sa te lasi inselat de o masca.

E drept ca riscurile sunt mai mari online, acolo unde oricine poate fi cine doreste, departe de cine este in realitate,  dar pana la urma tine de capacitatea fiecaruia de a vedea dincolo de aparente. Spre exemplu, am stiut de la bun inceput cine mi-a calcat pragul cautand o informatie de care avea nevoie, cine a intrat doar pentru un concurs si s-a facut nevazut cand a luat premiul, ridicand praf in urma-i, cine a intrat gratie unui concurs, dar a ramas. Stiu cine e de o luna aici si m-a descoperit catusi de putin, cum la fel de bine stiu cine e de la inceput si nu stie nimic despre mine, omul din spatele unui blog.

Am avut momente cand ma intrebam la ce bun tot ce fac. Nu m-am gandit totusi sa renunt niciodata! Chiar daca unii m-au dezamagit, altii m-au facut sa continui. Am continuat pentru cei care mi-au cerut un sfat, cei care m-au incurajat in momentele grele si cei care mi-au adus o critica din care am devenit mai buna, care pur si simplu imi spun ca isi beau cafeaua rasfoindu-mi coltisorul virtual.

Am avut placerea sa cunosc in realitate o mana de oameni cu care am legat initial prietenii sau colaborari in online. Si poate ar fi fost si mai multe daca nu ar fi intervenit impedimente de genul distanta, probleme de sanatate ori financiare. Dar cei cativa pe care i-am putut imbratisa si cu care am stat de vorba mi-au imbogatit viata. Mi-au devenit prieteni.Vorbesc serios! Oameni frumosi sufleteste, de la care am invatat ca prietenia adevarata poate incepe chiar si pe net, ca distanta de sute de kilometri nu e un obstacol. Nu spun care sunt, se stiu ei!

Si, in mod ciudat, creandu-mi o comunitate online, am ajuns sa aflu si care imi sunt prietenii din viata reala. S-au cernut treptat, multe cunostinte, putini prieteni. Va intrebati cum e posibil acest lucru? Ei bine, mi-am dat seama ca multe relatii erau bazate pe interes. Sau ca eu le tineam in viata si ca exista dorinta doar de o parte. Cand am inceput sa am mai putin timp liber, cand nu am mai putut sau nu am mai vrut(intentionat) sa sun, sa dau, sa ofer, oamenii nu m-au intrebat ce e cu mine, le-a convenit distanta. Uneori e bine sa faci curatenie si in viata reala, asa cum trimiti in Recycle Bin lucruri nefolositoare. La ce bun sa umpli hardul cu lucruri inutile? Asa si in viata…

Imi dau seama ca am scris doar despre comunitatile online din care fac parte. A nu se intelege din tot ce am spus(ma rog, scris) pana acum ca nu am o viata personala sau ca m-am izolat in online. Nici pe departe! Am un copil energic care ma tine in priza, ma bucur de familie, ies rar, dar bine. Decat multe iesiri cu „prietenii”, mai bine mai putine dar memorabile. Prefer oricand calitatea cantitatii.

Si mai am o comunitate speciala: sunt invatatoare. E poate cea mai frumoasa comunitate din care fac parte! Eu sunt prietena lor, pentru ca nu ma limitez doar la a-i initia in tainele alfabetului si ale cifrelor. Sunt povestitorul care ii ajuta sa paseasca in minunata lume a povestilor, sunt prietenul in fata caruia stiu ca se pot deschide fara teama de a fi judecati si de la care mereu vor primi o vorba buna cand lucrurile nu sunt chiar roz.

Indiferent din ce tip de comunitate faci parte- offline sau online- esentialul e acelasi: sa te simti bine (si bine primit), sa inveti ceva nou, sa impartasesti lucruri utile, sa faci schimb de experiente, sa ceri un sfat, sa te dezvolti. Un loc unde se creaza legaturi, se tes prietenii si fiecare contribuie la bunastarea comunitatii. Daca toate astea se intampla, esti unde trebuie!

Toata pofta asta de impartasit mi-au facut-o cei de la KOMUNOMO, prin intermediul unei probe in SuperBlog. Pe scurt, KOMUNOMO se vrea o comunitate(online) care isi propune sa scoata oamenii din online si sa ii trimita inapoi in viata(nu in viitor), sa ii ajute sa redescopere emotia de a trai de-adevaratelea. Recunosc ca pe mine m-a facut tare curioasa, as vrea sa vad cum isi propun sa faca asta si care vor fi rezultatele. Am sa stau cu ochii pe ei, negresit! V-am facut si pe voi curiosi?