Programarea la stomatolog este foarte eficienta pentru oamenii punctuali si paguboasa pentru cei care intarzie, nu cer scuze pentru greseala si isi fac din asta o obisnuinta.
Pe Maria a dus-o la dentist sotul ei. Dupa nastere, acesta a observant cum ii apar carii multe, iar dintii si maselele i se rup si prin urmare se impune tratamentul la stomatolog. Mariei ii era o frica teribila de tot instrumentarul acela si a gasit o solutie de rezolvare a problemei: sa intarzie de la programare.
Exasperat, sotul ei a luat la rand cabinetele din oras, pana in ziua in care i s-a parut eficienta cumpararea de ceasuri de mana pentru amandoi.
A oftat Maria cand au primit ceasuri la domiciliu si pentru ca tocmai atunci ii picase un dinte din fata. Si-a dat seama ca orice intarziere cat de mica insemna amenintarea cu proteza, desi era foarte tanara.
Hotararea de a-si salva dantura, aspectul fizic si imaginea a sosit dupa ce sotul i-a cumparat ceasuri dama la fiecare intarziere. Era un fel de a o mustra cu iubire, iar ea a inteles iluzia: daca si ultimul cabinet de stomatologie nu o primea din cauza lipsei de punctualitate, nu mai avea unde sa-si trateze dintii.
A trecut deja un an, iar dantura Mariei este impecabila. Ea este recunoscatoare:
-sotului, care a facut-o sa realizeze ca orice intarziere are urmari catastrofale
-ceasurilor de mana care au determinat-o sa invinga frica si sa fie punctuala
-specialistului care a ajutat-o sa invinga fobia de dentist si a tratat-o cu toata atentia.
Din pura intamplare, Maria a constatat ca toti medicii stomatologi introduceau ceasurile de mana in tratamente stomatologice ca parti active. Cum anume?
-Faceau programarile cu ochii pe ceas, astfel ca acestea sa nu se suprapuna
-Cronometrau anestezia, ca durerea sa nu fie resimtita de pacient dupa trecerea efectului ei
-Nu tineau un pacient mai mult decat acesta putea sa suporte si notau pe fisa timpul individual de rezistenta.

ghelbere elena
Ceasurile sunt frumoase si necesare dar si vizitele periodice la stomatolog pentru a verifica dantura.
Ana Naghi
Doua lucruri necesare, intr-adevar 🙂