Un ceas din zi cat o viata…

De luni bune nu mai stia cum e sa traiesti fara durere. Ca si cum durerea era parte din ea. Nu isi mai amintea cum era sa te trezesti dimineata, sa sari din pat in pijama- dupa ce ai oprit alarma si ai mai lenevit inca 10 minute- sa te pregatesti pentru o noua zi.

S-a mintit ca maine va fi mai bine, ca durerea va inceta sa o chinuie. Dar nu a fost nici pe departe asa. In cele din urma, tot pe patul de spital a ajuns. Oricat a incercat sa evite asta, oricat s-a rugat sa nu se ajunga la asta, s-a vazut nevoita sa porneasca o lupta pentru care nu credea ca va avea vreodata forta si curajul necesare. Dar nu voia sa se lase infranta de cancer, asa cum se intamplase cu mama ei, cu 5 ani in urma! Nu! Ea voia sa traiasca, voia sa fie langa copilul ei, sa o vada crescand.

In lungile ore pe patul spitalului, dupa interventia cu complicatii, cand trebuia sa indure si chimioterapia, isi privea ceasul Guess, cadou de la mama sa si se ruga ca tot cosmarul asta sa se termine cat mai repede si sa ajunga acasa. Ii era dor de fetita ei, de sotul care ii devenise intre timp ca o mama, asistenta si duhovnic. Ii era dor de pisica, de cainii ei, de gradina in care planta flori cand inca mai stia sa zambeasca…

Timpul trecea tare greu acolo, in spital. Si cand esti tintuit la pat, sub tratament, nu prea ai multe optiuni. Isi amineste cum acolo, in orele grele, se gandea cum inainte ca boala sa loveasca nu avea nicio secunda de ragaz. Nu cunostea notiunea de timp liber, viata ei era o constanta cursa. Acum, are prea mult timp si prea putine de facut. Unde e corectitudinea?!

Se gandea de multe ori care vor fi primele lucruri pe care le va face cand va fi vindecata: va petrece mai mult timp cu ai ei, se va face invatatoare, cum si-a dorit dintodeauna(desi avea o diploma, alesese o cariera mai banoasa, dar mult mai stresanta), va pleca intr-o vacanta relaxanta, isi va cumpara unul dintre acele ceasuri Guess la care se uita cu jind de multa vreme, va cumpara multe carti si se va relaxa citind in balansoar, sub bolta cu struguri.

Isi dorea sa nu mai risipeasca nicio secunda din viata. Si asta o facea sa suporte cu stoicism tratamentul, crizele de dupa , sa nu planga de dorul fetitei sau cand vedea cum sotul slabeste pe zi ce trece.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Au trecut aproape 2 ani de la operatie. A fost un drum lung de parcurs, presarat cu suferinta si multe lacrimi si semne de intrebare, dar  a reusit! In fiecare dimineata se bucura de cea mai placuta ora a zilei: ceasul unei noi zile. Fiecare zi e un nou inceput, in fiecare zi invata sa traiasca, sa se bucure de viata. Pune intotdeauna alarma sa sune cu 10 minute mai devreme, ca sa mai poata lenevi putin in pijama. Isi saruta copilul pe frunte si se roaga pentru ea, pentru ei toti. Apoi merge la bucatarie, umple ibricul si face cafea. Cu cafeaua aburinda, il ia de mana si merg amandoi in balansoar. E octombrie, se zgribuleste de frig, se cuibareste la pieptul lui. Inca 5 minute. Apoi se imbraca si pleaca la scoala, din septembrie e Doamna invatatoare…