O carte, o poveste…

O carte inchisa este doar o bucata de hartie.
Proverb chinezesc

Pana nu demult, eram un morman de hartie alba pe care se asternea nemilos praful. Ma sufocam si asteptam sa se intample ceva… Nu stiam ce, dar refuzam sa cred ca asta era tot ce mi-era destinat: sa zac uitata intr-un vechi depozit. Vremea trecea, dar nimic deosebit nu parea sa urmeze. Toate zilele se scurgeau sub semnul nimicului.

Ma resemnasem cu ideea ca voi sfarsi roasa de vreme. Pana intr-o zi cand a aparut ea. Parea la fel de abatuta ca si mine, nu reuseam sa ghicesc macar un zambet pe chipul ei. Zeci de ganduri pareau sa o framante. Nu stiam ca ma asteapta, stiam doar ca voiam sa ies cat mai repede din intunericul depozitului.

Multe zile am zacut pe masa din sufrageria ei. Era aceeasi tanjeala, doar locul in care ma aflam era altul…

In acea dimineata m-a luat cu ea la locul caruia ii spunea munca. Nu intelegeam prea bine ce se intampla si ce caut eu acolo. Locul era impanzit de oameni care alergau in toate directiile, grabiti si incruntati.

M-am trezit plimbata din mana in mana, pana am ajuns la un batranel simpatic. El parea sa fie singurul care sa vada in mine mai mult decat o hartie. Desi mi-am dat rapid seama ca nu ma aude, parea sa ma inteleaga. M-a privit cu blandete si mi-a spus ca urma sa mi se intample ceva minunat, sa nu ma tem. Ca, in sfarsit, voi capata importanta pe care o meritam. Nu intelegeam ce vrea sa spuna, dar eram nerabdatoare sa aflu.

Iarasi am trecut prin mai multe maini si masinarii ciudate si- pana sa ma dezmeticesc- aratam cu totul altfel decat eram in depozitul intunecat si care mirosea a mucegai. Eram…diferita. Desi aveam file perfect taiate, scrise cu grija si coperti lucioase, eu ma simteam la fel. Unde era acel ceva minunat despre care vorbea batranelul?!

O scurta plimbare si am ajuns intr-un loc luminos – librarie din cate am inteles- unde alte surate erau frumos asezate pe rafturi: unele mai groase, altele mai subtiri, unele cartonate, altele nu, cu desene sau fara…

Cand un copilas s-a apropiat de mine si a strigat: Mama, uite ce carte frumoasa! am aflat ca nu mai eram hartie, acum ma numeam carte... Bucuria din glasul fetei m-a facut sa tresar. Pentru prima data, cineva ma privea cu interes.

Am ajuns in casa ei  si – in fiecare seara- mama  ma deschidea si ii citea celei mici povesti de noapte buna. Era ca si cum ma puteam face auzita, pentru prima data vorbeam, spuneam ceva.

Cata bucurie ii aduceam copilei, cum o faceam sa se creada o printesa neasemuita . Bucuria ei era si bucuria mea!

Anii au trecut, coperta mea nu mai e asa lucioasa, dar eu ma simt la fel de bucuroasa ca in prima seara in care am fost deschisa… Fetita cu codite e acum femeie in toata firea, are propriul ei copil.

Am vazut ca uneori ea citeste de pe o bucata neagra si rece care se cheama Ebook Reader, insa seara, la culcare, ii citeste baietelului ei povestile asternute pe filele mele. Ma deschide cu drag, ii simt caldura mainilor. Ma miroase, as vrea sa stiu la ce se gandeste cand zambeste. Cand ma priveste, revad fetita cu codite care m-a luat de pe raftul librariei…